SINGURA MEA AVERE

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ? … 

Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;

Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,

 Căci mama tot mai iese şi se uită;

 Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

 Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:

„Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie.                                      

 Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

 Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă;

 Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

 Erau culese parcă. de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,

Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere!

de Lucica Nistor (Focsani)